Depresia si Sinele Fals !

Depresia este durerea, care nu mai poate fi reprimata, determinata de pierderea propriului Sine (A. Miller)

Conceptul de "Sine fals" releva faptul ca o persoana nu a putut sa-si formeze nucleul propriei fiintei, in loc de acesta trebuie sa se orienteze dupa o busola interioara falsa. Respectiva persoana a fost constransa - prin anumite conditii ale socializarii sale - la o directie de dezvoltare straina fiintei sale. Ea dezvolta un model bazal de viata care nu i se potriveste, pentru ca o fixeaza unilateral pe o directie unde rateaza posibilitatiIe de deformare care ii sunt proprii. Domeniile centrale si structura potentiala a personalitatii sale nu se pot dezvolta. In loc de un copac cu crengile desfasurate in toate partile a luat fiinta doar o liana infasurata pe un arac. Acest om este in parte doar invelis, fatada, aparenta pentru ca el nu isi poate realiza propria esenta umana si posibilitatile legate de aceasta; pentru ca prin circumstante existentiale amenintatoare in copilaria sa a fost conectat la un program minimal si a fost fixat unilateral la o singura tematica existentiala.
Exista trei variante de Sine fals, care sunt legate fiecare de conditii de aparitie diferite:
1.Sinele fals impus de parinti
Copilului respectiv i s-a impus de catre parinti ambitiosi sau bolnavi sufleteste, prin presiuni considerabile (pedeapsa si retragerea iubirii), un intreg model de viata. Copilul nu va fi iubit pentru ceea ce este el, ci el trebuie sa indeplineasca pentru tatal sau mama sa o anume functie: de exemplu, preia si completeaza de la mama cariera de balerina, campion de tenis, star de cinema sau cantaret, pe care aceasta nu a trait-o, desi el insusi nu este de fapt motivat pentru aceste lucruri. Nu arareori se intampla ca un parinte sa-si transfere identitatea reala proprie asupra copilului (tatal asupra fiului, mama asupra fiicei), fiind ferm convins ca are in fata sa o a doua editie mai tanara a propriei persoane, in copilul sau. Acest copil perceput ca "leit mie", va fi manevrat intr-un rol de viata sau profesional, asa cum tatal sau mama l-a indeplinit.
O alta parte trista a "abuzarii copilului" o gasim intotdeauna atunci cand fiul sau fiica sunt constransi la rolul de substitut parental. Ceea ce la prima vedere pare un paradox care rastoarna ordinea lumii este de multe ori realitate. Copilul este determinat sa fie parintele propriului parinte si in aceasta functie trebuie sa daruiasca grija, linistire, consacrare plina cu dragoste si confirmare, tot ceea ce parintele nu a primit pe vremuri de la propria sa mama sau propriul tata.
Copiii si adolescentii astfel “abuzati” sunt suprasolicitati ingrozitor in indeplinirea acestui lucru, deoarece Ie depaseste puterile si nu tin seama de lipsa lor de maturitate.
Pentru ca acesti parinti sunt de regula foarte grav bolnavi psihic si depind de un sprijin, copilul este in permanenta amenintat existential: "Daca eu nu functionez asa cum este de dorit, acasa lumea se prabuseste. Atunci mami isi ia viata sau tati se prabuseste intr-o criza disperata de plans. Mami va fi foarte trista si va zacea zile in sir in pat. Tati se va epuiza si va incepe iarasi sa bea."
Copiii ii percep pe parinti ca nava-baza pe care intreaga familie pluteste peste valurile oceanului. Daca nava se scufunda, asta inseamna: parintii sunt rapusi si distrusi, si atunci trebuie “sa moara” si copilul.
De aceea a indeplini pentru parinti roluI de "copil ca substitut parental" nu este altceva decat pura lupta pentru supravietuire. Copiii traumatizati in felul acesta nu au de fapt la dispozitie optiunea de a respinge rolul.
Ei trebuie sa trudeasca din greu pentru parinti cu pretul renuntarii la propria dezvoltare si la propriile nevoi si sa-si renege propriul Sine, pentru a carui crestere si formare nu Ie mai ramane nici timp si nici forta.
Tot aici se mai poate vorbi de asa numita "directie a performantei". Copiii unor parinti ratati sau mai putin privilegiati profesional vor fi orientati sau impinsi - ca obiect al ambitiei parintilor - sa realizeze dorinta neindeplinita de ascensiune a tatalui sau a mamei. Sub pretextul ca odata sa aiba ceva mai bun decat parintii sai - el trebuie "sa ajunga cineva".
Si pentru ca traim intr-o societate a performantelor, fericirea este echivalata adesea cu o cariera profesionala sau cu o pozitie bine platita si sigura.
Parintii aici mentionati isi percep copilul unilateral sub aspectul performantei si au prea putina intelegere pentru marea sa dorinta de joaca. Ei cer adesea prea devreme competenta in domenii in care copilului - datorita varstei prea mici - ii lipseste maturitatea dezvoltarii. In perioada scolara supravegheaza meticulos notele copilului si se infurie groaznic de fiecare data cand isi scrie urat temele sau daca aduce acasa note proaste. Esecul in realizarea performantelor ajunge in felul acesta sa fie pentru copil o catastrofa absoluta, pentru ca duce la retragerea iubirii parintilor si produce un fel de prabusire a lumii. De aceea el trebuie sa aduca realizari, sa lase la urma alte dorinte si interese si sa devina un tocilar, ceea ce-i aduce si respingerea plina de dispret din partea colegilor de scoala. Intregul sens al vietii sale converge in cele din urma spre aspiratia ambitioasa de a munci eficient si mult. Restul personalitatii sale ramane de aceea nedezvoltata.

2.Sinele fals - o solutie de necesitate gasita intamplator
Nu sunt putini copiii care cresc in casa parintilor lor intr-o atmosfera emotionala rece. Ca urmare a acestui lucru ii cuprind sentimente de resemnare, abandon si lipsa de speranta.
Ei au dobandit certitudinea dureroasa ca niciodata in viata lor nu vor putea sa ajunga la iubirea mamei, indiferent ce ar face.
Daca, dimpotriva, persista inca o mica speranta in iubirea mamei, atunci "vor face incercarea sa dezvolte comportamentele care par potrivite pentru a o satisface pe mama. Se vor stradui ca propria neajutorare si imaturitate sa nu fie lasata sa se manifeste nici fata de sine insusi, si in special nici fata de altii. Ei isi vor dezvolta de timpuriu independenta, care le permite sa cada mai putin pe capul mamei. De timpuriu Ii vor sta mamei la indemana, Ii vor prelua munca, inclusiv o parte din functia materna fata de fratii mai mici. Pentru ca acest lucru sa fie posibil va fi nevoie ca sa-si reprime propriile sale nevoi emotionale si sa se antreneze pentru a privi fara invidie cum grija si iubirea materna se revarsa asupra fratilor mai mici." Asa se dezvolta un tip de mare competenta existentiala practica. "Latura emotionala ii ramane insa pentru toata viata subdezvoltata. In copilarie s-a antrenat atat de temeinic pentru a-si reprima nevoia de iubire, ocrotire si siguranta, incat in viata de mai tarziu nu va mai fi recuperata" (Sievers, 1971).
Copilul cu aceasta linie de dezvoltare nu este impins de mama in mod direct si intentionat intr-un anumit rol. Situatia de saracie afectiva din casa ii intareste trairea lipsei sale emotionale si nostalgia dupa iubire.
Daca inca din copilaria mica el are experienta ca, in anumite situatii, activitati intamplatoare ale sale sunt primite pozitiv de catre mama, ii smulg un zambet sau o urma de afectiune, atunci el va prinde cu lacomie acest fel de comportare si il va repeta mereu si in acest mod va intra intr-un rol care ii garanteaza un minim de atentie si amabilitate. Mult descrisa si defaimata atitudine de ajutor (a se sacrifica ajutandu-i pe altii) poate sa i~i aiba originea in tocmai descrisa conjunctura.
Mai departe, strategia de supravietuire gasita de el insusi in fata unui mediu gol de iubire este asa-numita atitudine “Sonnyboy”.
Un copil face descoperirea ca poate sa alunge pentru cateva elipe umbrele sumbre din sufletul mamei sale prin manifestarile sale nostime, aparitiile vesele si rasul sau stralucitor.
Mama altfel absenta, intoarsa catre sine si trista devine dintr-o data vioaie si se uita la copilul ei. Poate il va mangaia aprobator pe par si se va simti consolata pentru moment. Copilul a gasit dintr-o data o cheie catre inima mamei, care pana atunci ii fusese inchisa, si nu o va mai lasa din mana. Se dezvolta ca o mica "raza de soare", care prin voiosia si bucuria sa de viata topeste tristetea mamei sale si prin acest ocolis obtine de la ea afectiunea.

3. Sinele fals - o solutie de necesitate aleasa de sine insusi.
Conceptul de "Sine adevarat si Sine fals".
Un copil care trebuie sa dezvolte un Sine fals nu a avut sansa sa-si desfasoare posibilitatile umane specifice, si anume, sa aiba o dezvoltare libera, sanatoasa "in acord cu disponibilitatile mostenite ale naturii sale individuale".
Dezvoltare sanatoasa inseamna:
- sa simta clar si profund si sa-si exprime aceste sentimente;
- sa traiasca clar dorintele si interesele, sa le anunte si sa le traiasca din plin;
- sa-si perceapa si sa-si manifeste vointa, sa si-o afirme si sa si-o impuna; sa se exprime si sa se manifeste verbal sau in alt mod;
- sa gaseasca singur masura valorii si scopul in viata;
- sa intre in legatura alti oameni cu sentimentele lui spontane.
In conditiile unor influente nefavorabile "se poate totusi ca un copil sa fie impiedicat, sa se dezvolte in armonie cu nevoile si posibilitatile sale individuale".
Punctul central al factorilor de influenta psihopatologica este faptul ca "oamenii din preajma copilului sunt prea prinsi in propriile lor nevroze pentru a putea sa-l iubeasca pe copil sau chiar pentru a-I intelege ca individ deosebit, ceea ce el totusi este. Atitudinea lor fata de copil va fi determinata de propriile lor nevoi si reactii nevrotice.
Cu alte cuvinte: parintii pot sa fie dominatori, hiperanxios i, iritabili, exagerat de pretentiosi sau imprevizibili; ei pot sa prefere alti copii, sa fie ipocriti sau indiferenti si altele asemanatoare. Ca urmare, copilul nu va dezvolta nici un sentiment de apartenenta, nici un sentiment de “noi”, ci o profunda nesiguranta si o teama vaga, pentru care eu folosesc expresia de angoasa fundamentala.
Aceasta angoasa fundamentala este sentimentul copilului de a fi izolat si neajutorat intr-o lume pe care o simte potential ostila. Presiunea apasatoare a angoasei fundamentale il impiedica pe copil sa-si manifeste fara constrangere sentimentele sale adevarate fata de ceilalti, 11 forteaza sa gaseasca o cale de a termina cu ele". (Horney, 1959)
Ca ultima consecinta, influenta daunatoare a parintilor il impiedica pe copil sa-si desfasoare Sinele autentic. El trebuie sa traiasca in defensiva, isi pierde forta interioara, nu poate sa dezvolte nici incredere in sine, nici sentimentul propriei valori si nici sa-si construiasca o adevarata identitate. Incepe instrainarea de sine.
Persoana "nu mai stie unde se situeaza si cine este de fapt" (Horney, 1950). Ia nastere un vid interior. Deoarece respectivul nu poate trai cu acest vid si are nevoie de un inlocuitor pentru increderea de sine si sentimentul de identitate care ii lipsesc, atunci i~i creeaza "prin fantasma 0 imagine idealizata a sinelui sau". In sfarsit persoana ajunge sa se identifice cu imaginea sa idealizata despre propria persoana: "imaginea idealizata devine Sinele sau idealizat" (Horney, 1950).
Fortele care imping un individ sanatos spre autoanalize vor fi deplasate spre nazuinta realizarii Sinelui idealizat. Se dezvolta o adevarata pulsiune care tinde catre aceasta si care este de natura compulsiva. Respectivul trebuie sa urmeze o pulsiune care poate sa tinda catre diverse scopuri, dar serveste in cele din urma maririi propriei persoane. Implinirea Sinelui idealizat inseamna: dorinta de glorie si onoare, nevoie de desavarsire si de absolut, ambitie nevrotica si perfectionism, nazuinta spre succes exterior, spre prestigiu si putere, spre stralucire, onoare, influenta, aplauze, popularitate si admiratie.
"A fi Sinele idealizat este lucrul de care depinde totul". (Horney, 1950)
Extras si prelucrat din cartea "10 Abordari Psihoterapeutice ale Depresiei", de Dietmar Stiemerling